Nicolae Ceaușescu s-a înconjurat de personaje obediente, slugi perfecte care și-au anulat personalitatea pentru a servi dictatorului. Nici lui Ceaușescu nu-i erau de prea mare folos în mod practic, dar îi gâdilau orgoliul. Unul dintre aceștia a fost Emil Bobu, considerat sluga perfectă.
În anii comunismului românesc, una dintre căile cele mai facile pentru a accede pe scara socială și politică era anihilarea personalității și capacitatea de a deprinde arta slugărniciei. Dovada de supunere necondiționată în fața regimului, flerul de a te „lipi” de liderii potriviți și oamenii cu potențial politic în aparatul socialist erau garanția succesului. Nici nu mai conta ce pregătire aveai sau câte clase ai terminat. Orice se putea rezolva. Din ucenic la strungărie puteai ajunge lejer om cu funcție în aparatul de stat, ba chiar ministru. Două dintre cele mai bune exemple au fost Emil Bobu și Manea Mănescu, slugile perfecte ale lui Ceaușescu. Dintre cei doi, totuși, regele slugărniciei în România comunistă s-a încoronat Emil Bobu. Dintr-o familie modestă de țărani din județul Botoșani, Bobu, înclinând spatele și depersonalizându-se, a ajuns pe cele mai înalte culmi ale politicii comuniste din România.
Beneficiile unui „yes-man”: de la țăran cu șapte clase la mare demnitar comunist
Emil Bobu s-a născut pe 22 februarie 1927 în satul Vârful Câmpului, din comuna cu același nume, în județul Botoșani. Era copil de țărani săraci și a reușit să facă șapte clase. „Din părinţi cu gospodărie mică, având o gospodărie de 1,5 hectare pământ arabil și o casă țărănească”, preciza Bobu în autobiografia din 1955. După ce a terminat cu școala, Bobu a muncit cu ziua prin sat, mai ales pe terenurile țăranilor înstăriți, iar mai apoi a plecat la oraș să caute de muncă. Este angajat la Uzinele Nicolina din Iași, făcându-și ucenicia ca strungar.
Instaurarea comunismului în România a fost norocul vieții lui Bobu. Iar Bobu, la rândul său, era cam tot ce-și doreau comuniștii de la un român: obediență. Așa cum a fost descris de contemporanii săi, Emil Bobu, încă de la atelierele Nicolina, era obedient, nu se contrazicea cu șefii și era foarte săritor, fără să spună niciodată „nu” superiorilor. S-a înscris în partidul comunist și a devenit omul perfect al regimului, făcând tot ceea ce-i cereau liderii de partid. Tocmai de aceea, cariera sa devine fulminantă. De la ucenicul strungar cu șapte clase ajunge în timp record absolvent al „Școlii Juridice de la Iași”, cu diplomă în drept. Făcuse cursurile la fără frecvență.
După 1950, Bobu, cu tot cu cursurile sale la fără frecvență, ajunge direct consilier juridic principal la Ministerul Justiției. Deși nici măcar nu efectuase stagiul militar obligatoriu, fiind ocupat mai ales cu activități de „construire a socialismului” în România, Emil Bobu devine peste noapte locotenent major. Cu studiile juridice la fără frecvență și gradul primit la pachet, fiul de țăran din Vârful Câmpului ajunge în timp record procuror la Parchetul Militar București. În 1952, adică la numai doi ani de la absolvirea acelor cursuri la fără frecvență, Emil Bobu ajunge procuror la Procuratura Generală cu gradul de căpitan. Nu are rost să ne întrebăm cum își desfășura activitatea. Era irelevant.
Bobu avea, se pare, arma secretă: era total obedient regimului, un „yes-man” perfect al regimului, care știa să perie atunci când trebuie și pe cine trebuia. Se identificase total cu doctrina și nu numai că făcea tot ce i se cerea, dar dădea dovadă și de inițiativă și zel ieșit din comun, evident în a face pe plac liderilor, dar și în „ridicarea socialismului”. „Bobu reprezintă un caz de depersonalizare dramatică. Nu știu cum îi arăta în realitate firea, dar, din nenorocire, i-a fost percepută, de la bun început, numai uriașa disponibilitate de subordonare. N-am mai întâlnit un om capabil să disimuleze în asemenea grad, să nu poată ieși nici un milimetru din cuvântul superiorului, să nu găsească puterea de a-l contrazice măcar într-un punct cât de mic”, preciza ideologul de partid Dumitru Popescu după 1990.
Somnul adânc de pe preș
Emil Bobu își va completa studiile la Facultatea de Științe Juridice, iar din 1972 va da lovitura cea mare, urcând pe culmile gloriei socialiste. Bobu va avea șansa de a se apropia încă de la finele anilor ’50 de grupul lui Ceaușescu. De altfel, face parte din grupul de partid folosit de Nicolae Ceaușescu pentru a scăpa de toți apropiații lui Dej, singurii care-i mai stăteau în calea drumului către funcția supremă în aparatul comunist românesc. Ceaușescu va afla de Bobu abia în anii ’60, după preluarea puterii. Evident, Emil Bobu se va face remarcat printr-un act de servitute anecdotică. Unora nici nu le vine să creadă că este real, întâmplarea fiind încadrată la categoria legende urbane. Pe scurt, în anii ’60, Ceaușescu a făcut o vizită la Iași, acolo unde Bobu era un important membru al aparatului de partid, însărcinat și cu protocolul. Ca să-și arate devotamentul, se spune că Emil Bobu a dormit pe un preș din fața ușii camerei în care dormea dictatorul.
Gărzile de corp ale lui Ceaușescu l-au găsit acolo, dimineața, iar Bobu și-a motivat gestul spunând că dorea să-l știe în siguranță pe Ceaușescu. Impresionat, dictatorul de la Scornicești l-a luat în anturajul său și în 1972 l-a făcut consilier personal. Acolo, Bobu a devenit sluga perfectă. Când se jucau diferite jocuri de societate, se străduia să piardă în fața Ceaușeștilor sau a altor membri ai familiei lor. Nu ieșea din cuvântul acestora și îi aproba înainte să termine de vorbit. Parcă le citea gândurile. „Bănuiesc, mai degrabă, că i se dereglase aparatul de reacție. Nici nu apuca celălalt să-și termine fraza, și el începea să bâțâie din cap, în semn de aprobare. Ba nici nu era nevoie să vorbească acela, el îi citea gândul din privire și-i venea frenetic în întâmpinare”, scria Dumitru Popescu.
Proverbială privind slugărnicia lui Bobu este și o altă întâmplare. În timpul unei ierni grele, Ceaușescu oprise circulația autoturismelor. Odată cu încălzirea vremii, Ceaușescu și-a întrebat consilierii dacă să reia circulația. Bobu a ieșit repede în întâmpinarea sa și i-a spus: „Tovarășe președinte, poporul vă iubește, poporul își dorește să mai lăsați o săptămână-două tot așa, fără circulație, că e aerul mai curat, mersul pe jos e sănătos”. Se spune că Emil Bobu până și câinilor dictatorului li se adresa respectuos, cu „tovarășe”.
Preferatul tovarășei, cu lacrimi la despărțire Elena Ceaușescu, femeia care ajungea să-și urască până și propriii copii, era pur și simplu impresionată de atitudinea slugarnică a lui Bobu. Știa că este omul de bază, care va face orice i se cere. Cei care i-au cunoscut îndeaproape spun că Emil Bobu se înțelegea cel mai bine dintre toți cu Elena Ceaușescu și tocmai de aceea, la prima strigare, era cel care rezolva orice sarcină. În 1979 a fost numit ministru de Interne. „Doamna nu-și putea imagina existența fără el, vă spun sincer”, scria Popescu. Bobu a reușit să țină piept până și Securității lui Iulian Vlad. De altfel, Securitatea lui Vlad nu-l suporta pe acest ministru de Interne pe care-l considerau neavenit. Totodată, Bobu era în stare să inventeze orice pentru a-i face pe plac lui Ceaușescu.
„Îi raporta veșnic că oamenii muncesc din greu la colectivă, că totul e foarte bine, mai sunt unele mici lipsuri, dar totul e, în general, foarte bine. «Producțiile s-au realizat, producțiile chiar s-au depășit, tovarășe secretar general!», era concluzia invariabilă. Mai exact, Bobu își lăuda mereu stăpânul”, arăta Popescu. Tocmai de aceea, în 1984, Bobu a ajuns în funcția supremă de secretar al Comitetului Central al PCR. Bobu a primit și cel mai important județ al României în subordine, respectiv Doljul. De altfel, cei care l-au cunoscut îl descriau ca fiind un adevărat „urs sovietic” de om. Era bun de gură, folosea mereu cuvinte mărețe, dar în realitate, se exprima greu, la fel ca stăpânul său, „sărac în vocabular”. „La urma urmei, Bobu nu vorbea, cârâia!”, arăta Popescu.
Emil Bobu a fost unul dintre cei patru pasageri ai elicopterului cu care Nicolae Ceaușescu a părăsit sediul clădirii fostului CC al PCR în decembrie 1989.
La momentul execuției Ceaușeștilor, Bobu, considerat „tovarăș de nădejde”, a fost înlăturat fără milă și trimis în închisoare.
„În seara zilei de 22 decembrie 1989, după ce s-a dat de 100 de ori de ceasul morții și și-a mușcat degetele, a fost descoperit și reținut. N-a scăpat de pușcărie. Ieșind, în 1993, i-au trebuit ani să-și revină. Și nu cred că a mai reușit. În vecii vecilor. La întâlnirea cu Elena Ceaușescu a plâns ca un copil. N-o să uit niciodată lacrimile lui Bobu”, spunea Popescu. De altfel, aceleași lacrimi au fost văzute și de foștii săi vecini din comuna natală, unde a fost înmormântat, în 2014. După ce a ieșit din închisoare, Bobu se întorsese acasă la Vârful Câmpului. „El a fost un om cu suflet mare și noi îl respectăm. Toată viața a fost credincios lui Ceaușescu. L-a iubit mult pe Ceaușescu și i-a purtat respect”, spunea primarul Vasile Costan din comuna natală a lui Bobu.
