În final mă voi mărgini, așadar, la a vă prezenta, pe scurt, modul în care este apreciat de personalități ale vieții culturale, selecția textelor aparținând colegului Pit Țincoca.
Stelian Tănase, în prefața volumului „Chitaristul” (octombrie 2020):
Cu Paul Prisada mă știu de la mijlocul anilor ’80. O întreagă epocă s-a scurs de atunci. Citind manuscrisul pe care mi l-a încredințat, recunosc brusc epoca întreagă. Autorul are talentul de a evoca. Are darul povestirii și a trecut prin multe. Are ce povesti. Oh, cum era lumea aceea! Ne-am cunoscut la un concert la Sala Victoria în 1985. Pe afiș, Accent din Tulcea, formație pe care o conducea Paul Prisada; după Accent urma Mircea Florian. În aceeași seară, ultimul a plecat în Germania Federală, de unde nu s-a mai întors. Ce nu știam atunci – deși bănuiam – era că pe amândoi, pe mine și Paul, ne supraveghea Securitatea. Asta însemna telefoanele ascultate, filaje, control corespondenței, rapoarte periodice, un roi de informatori în jur. Securitatea era în acei ani tot mai paranoică. Simțea oare că se apropia sfârșitul Regimului? Nu îmi dau seama. Dar comportamentul ei la mijlocul anilor ’80 era tot mai agresiv, mai dur, iar pentru noi, cei aflați sub lupă, chiar periculos. Trebuia să-ți ții gura, să nu îi provoci, să fii atent cu cine te împrietenești și pe cine frecventezi, în ce acțiuni te amesteci și cu cine. Ne feream unii de alții. Acesta era scopul Securității – să ne pierdem încrederea în rude și prieteni, să ne suspectăm. Faptul că Securitatea era atât de bănuitoare era un fapt de care trebuia să ții cont dacă nu voiai s-o pățești. Ce interes prezenta pentru Cooperativa „Ochiul și timpanul” un cântăreț rock? Întâi de toate, paradigma lui culturală. Părea că a trădat ucazurile Regimului, propaganda comunistă, tradițiile pretins românești, ca să propovăduiască valorile Occidentului. Era esența politică a problemei. Rock-ul era considerat subversiv, o muzică „decadentă”, „capitalistă”, care nu trebuia să treacă la est de Cortina de fier. Trăiam în epoca Războiului Rece. Regimul lui Ceaușescu încerca din răsputeri să ne rupă de lumea înconjurătoare, să stopeze la graniță tot ce venea din Occident. După Plenara C.C. al P.C.R. pe teme de propagandă, de la Mangalia, din 1983, interdicțiile s-au amplificat. Se cenzurau drastic textele, se cerea imperativ ca muzica formațiilor rock să aibă sonorități „românești”. „Să nu sune ca-n Vest!” era expresia favorită utilizată de cenzori. Or formațiile rock încercau să sune cât mai aproape de modelele occidentale. Era un pretext de a interzice difuzarea lor la radio. De a opri concerte, gale și festivaluri de rock, turnee chiar. S-a introdus vizionarea prealabilă a formațiilor și interpreților înainte de apariția scenică. Destui se vedeau scoși de pe afiș – dacă purtai plete, dacă aveai blugi, dacă textele erau prea… Climatul s-a înăsprit. Cenzura a devenit draconică și a început să plouă cu interdicții. Ostilitatea autorităților față de fenomenul rock a devenit linie oficială de partid. În acest context trebuie plasată aventura existențială a prietenului Paul Prisada. O aventură ciudată. Nu mai puțin de 29 de cunoscuți ai săi erau, de fapt, informatori și vegheau din apropiere. Nu cumva să facă vreo prostie: să critice Regimul. Ceaușescu – și după el toți grangurii P.C.R. – detestau să fie criticați. Sau să se cânte ceva subversiv pe o scenă în fața publicului… Sau să organizeze cineva un grup contestatar. Respectivii ofițeri răspundeau cu capul sau, mai exact spus, cu cariera. De unde și zelul lor. Erau câinii de pază ai Regimului. Paul Prisada le-a simțit colții. Nu erau niște spioni banali, agenți. Îndeplineau și rolul de cenzori. Unul ca acesta putea să interzică un cântec, un text, un muzician, chiar un concert. Și o și făcea având convingerea că apără „cuceririle revoluționare”, „patria”, „statul socialist”, chiar pe Tovarășu’. Mureau de frică să nu-și piardă pâinea (postul) și pentru asta erau capabili de orice ticăloșie. Paul povestește în amănunt un asemenea exemplu în cartea lui de amintiri din acele vremuri. Securiștii nu au reușit să-l salveze pe Ceaușescu, ei se aflau oricum pe sens invers în raport cu mersul istoriei. Lumea în anii ’80 își căuta cu înfrigurare libertatea și era de neoprit. E o replică în carte – securistul îl întâlnește pe Paul în 1990 și-i spune (spășit sau ipocrit, nu știu): „Domnule Paul, ați avut dreptate!”. Ce bine mi-au sunat aceste cuvinte! Așa se face că-n anii ’90 memorialistul nostru află că mai mulți dintre „prietenii vechi” îl turnau la Securitate. Că formația pe care o conducea, Accent, era în atenția aparatului de represiune. În anul 2005 face cunoștință cu dosarul de urmărire operativă, aflat în arhiva C.N.S.A.S. Ce află citind paginile dosarului îl determină să publice în paginile unei cărți. Adevărul trebuie aflat, integral, așa cum a fost.
Mircea Dinescu, dedicație scrisă pe volumul de poeme „Rimbaud negustorul” (apărut în 1996):
„Bătrânului meu prieten
Paul Prisada
În semn de dragoste și prețuire
Pentru marele său talent
Pentru inteligența caustică
Și farmecul personal
această carte
care-i o mică ghilotină muzicală”
Ștefan Naftanailă, jurnalist la Radio România Cultural, în 2017, la lansarea Albumului „Porto Franco”:
Paul Prisada a fost figura centrală a trupei Accent, considerată la vremea ei una dintre cele mai valoroase trupe de rock progresiv din România. Până în 1989, din cauza cenzurii, ei au apărut doar pe discuri comune sau compilaţii. Porto Franco este primul disc solo al lui Paul Prisada, care se hrăneşte din rădăcinile muzicii cântate în urmă cu trei decenii cu trupa Accent, conţinând atât piese din epoca lor de glorie, cât şi compoziţii noi, originale.
Doinel Tronaru, 2018
După ce-am ascultat și răs-ascultat CD-urile „Coincidențe premeditate” (2007) și „Porto Franco” (2017), pot spune cu mâna pe inimă și pe deplin convins ceea ce știam demult: formația tulceană Accent (componenți principali: Paul Prisada – chitară, voce; Nicolae Sava – claviaturi, voce, ei doi fiind și principali compozitori; Georg Torz – flaut; Marian Ene – tobe, percuție; Florin Lefter – chitară bas) este una dintre cele mai bune și importante din întreaga istorie a muzicii românești. Nu cea „progressive”, „fusion”, „experimentală” sau alți termeni inventați pentru a snoba, pentru a despărți arta de public (or Accent a dovedit mereu, inclusiv după revenirea din 2006-07, prin concertele date, că este și o trupă de public, care știe să comunice cu auditoriul), ci a muzicii pur și simplu. E-adevărat, muzica Accent atinge un nivel de conceptualizare, dar și de rafinare, de esențializare, de claritate cristalină a mesajului, la care alți muzicieni cu pretenții de-abia pot spera. „Coincidențele”-le „premeditate” de-acum zece ani (un superb digipack, cu grafica datorată lui Alexandru Andrieș) conțineau, pe două CD-uri, reeditarea legendarei jumătăți de disc Electrecord din urmă cu alți 20 de ani („Formații rock 9”, alături de timișorenii Pro Musica, trupa care-ar merita și ea astfel de bijuterii discografice) și un disc cu înregistrări de piese mai vechi și mai noi făcute în 2006-2007 (plus un DVD bonus, cu imagini de arhivă, „de epocă”, și making of-ul proiectului, realizat de Doru Ionescu). Actualul „Porto Franco” este un album solo (CD+DVD) al multiînzestratului Paul Prisada, care-și strânge aici înregistrările compozițiilor proprii, din cele două etape deja menționate, plus înregistrări recente, inedite, pentru alte cinci piese mai noi, needitate discografic până acum. Ca multe alte trupe congenere, Accent a excelat in compozitiile dupa texte ale unor poeți clasici (printre alții, Miron Radu Paraschivescu, Leonid Dimov, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, foarte mult Mircea Dinescu în ultima vreme), dar a atins unicitatea în piesele-atât de sofisticate realizate după ermeticul Ion Barbu: „Șarpele Întâiul” (aflată pe discul Electrecord din anii ’80), „Oul dogmatic”, iar acum „Ritmuri după nunțile necesare”, toate aparținându-i lui Prisada – cu: Florin-Silviu Ursulescu, Ștefan Caraman, Nicolae Prelipceanu. Atât, pe scurt, despre o activitate de prodigioasă și, cum se știe, periculoasă de muzician, activitate pe care o continuă în zilele noastre cu turnee peste turnee naționale. De pildă, concertează la Porto Franco Fest 2023, tradițional eveniment muzical organizat de Asociația Euxinus și Asociația Enki, cu sprijinul Casei de Cultură Sulina și Primăriei Sulina. De ce „periculoasă”? Întrucât Paul Prisada a fost în vizorul Securității: adresându-se C.N.S.A.S. (Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii), a aflat că între 1974 și 1989 a fost urmărit de 29 de turnători şi 28 de ofiţeri de securitate (recent, a primit de la C.N.S.A.S. o adresă în care i s-a comunicat o listă cu încă… 11 turnători/informatori din Dosarul său de Urmărire Informativă Chitaristul!), întocmindu-se pe numele său, pentru disidența sa, nu mai puțin de trei dosare – Paulescu, Chitaristul și Accent!Și dacă îmi este permis câteva cuvinte și din partea prietenului său vechi, semnatarul acestor rânduri: Paul, suntem de prea mulți ani prieteni ca să nu ne prețuim destul unul pe altul, mai ales că drumurile noastre sunt întrucâtva asemănătoare. Jos pălăria sau jobenul, cum preferi!