Pentru mine, autorul acestui volum este un talent ignorat pe nedrept. Îl știu de ani buni, cu producțiile sale jurnalistice și literare, din varii domenii și în diverse genuri, luând cunoștiință de foarte mulți ani. L-am remarcat pe când articolele lui din revista gălățeană Poliția Română, cotidianul Viața Liberă, Imparțial, dar mai ales colaborarea întinsă pe un deceniu cu schițe umoristice la foaia Buzunar (regretată enorm de sutele de cititori fideli ai ei) m-au făcut să cere mai multe detalii despre el. Pe surse mi s-a spus că s-a născut în 19 febrruarie 1968 într-un sat botoșănean, Buimăceni din comuna Albești, că fusese sergent în Marina Militară, apoi polițist local. După Revoluție simpaticul Dumitru Dragomir mi-a încredințat conducerea săptămânalul Atac pe Dunăre, prilej cu care am stat prima oară face a face. M-a cucerit din prima, de aici și o colaborare fructuoasă în domeniul mass-mediei. Petronel dobândise calitatea de membru constant al Clubului umoristic Verva, dar și al cenaclului literar Noduri și Semne, încă de la înființare. Viața însă ne-a purtat pew drumuri diferite, fiecare urmând carierele pentru care optasem. Din când în când primeam vești că a mai luat un nou premiu întâi pe la concursurile literare la care trimitea textele muncite cu sârg, prestația sa fiind recompensată cu zeci de premii de Excelență. Peste noapte aflu, mărturisesc cu stupefacșție, dar și mare plăcere, c-a scris scenariul comediei Curs de Fantomodele care se joacă de ceva timp cu mult success la public pe scena Teatrului Muzical Nae Leonard și prin turnee în țară.
Acum, la ceas de seară vă invit la lectura a două scrieri total diferite ca tematică, dar relevând cu claritate calitățile de povestitor ale lui Petronel, unul fără înflorituri inutile, de multe ori lipsind chiar metaforele tradiționale, totul fiind proiectat în alb și negru. De pildă, în Regele catacombelor, întreaga narațiune adduce sub ochii cititorului o poveste banală, pe care alți autori n-ar fi abordat-o. De aceea spun și eu parafrazând: acolo unde libertatea cuvântului nu e, nimic nu e. Petronel se simte în elementul lui povestind, nu frizând realitatea prin gramatică și cinste, un fel de boicot împotriva presei care bolborosește. Azi la modă sunt probleme de țicneală electoral de sub cămașa albă a devoțiunii cauzei de sub care se vede scurtucul maghiarofot, neofascist prorus și antisemit. Pe cine mai miră duplicitatea de colecție a semenilor, puseele de intoleranță ale unora, o șleahtă de fomiști, politicxieni de carton, vai de ea țară. Autoruol parcă trăiește într-o realitate paralalelă îndemnându-și cititorul să plonjeze în ea, când ne focusează Regele Catacombelor, mai ales că moartea nu ține cont de situații sau studii. Sunt crâmpeie de viață rurală cu tot apanajul ei/. Este un realty-show al lui Mihăiță, mutat brusc la oraș, după ce părinții săi au murit înecați iar casa bătrânească a fost luată de ape.. Așa a ajuns băiatul frumos și intelligent din Botoșani vale alături de Monica, fata Emiliei și a gazetarului Victor Ionescu. Între cei doi tineri s-a înfiripat o poveste de iubire, simplă, curată, dar viața și-a continuat traseul. Mihăiță a terminat profesionala, liceul la seral, trecând prin armată, unde l-a prins și revoluția, apoi și-a reluat munca și a făcut facultatea la seral. Banal, veți spune, mai ales că în acest timp Monica își făcea facultatea la zi. Profitând de plecarea părinților, alintați sub diminutivul patroni, la înmormântarea unui prieten al tatălui, cei doi își mărturisesc dragostea reciprocă, întâmplarea fiind făccută într-un oraș asemănător Galațiului, localitate cu plaja peste Dunăre. Ca într-un film American de succes, cei doi se căsătoresc, totul fiind very happy până într-o zi când băbatul află că este impotent de la un doctor cinic. Urmează o descriere a unei scene de beție în compania unui cerșetor, iar prin mijlocirea alcoolului Mihai schimbă locul după trei ani de la căsnicie cu cerșetorul și automat viața lui ia o nouă întorsătură. Pentru a se întreține, face munci casnice și conform unui scenario despre care parcă am mai auzit, este călcat de tramvaiul din care coboară o femeie trecută de 30 de ani cu un copil de mână. Era Monica stop-cadrul fiind pe ea plângând pe umărul fostului soț.
În prezentarea celei de-a doua povestiri, Copăii, este Război, împotriva uzanțelor, am să încep cu finalul care sună așa: „Oare câți dintre noi lipsesc? Oare vom fi liberi?”se întrebă Petre Viziru, în timp ce privea pe geamul vagonului, pereții ciuruiți de gloanțe ai caselor care-i treceau prin fața ochilor. Lăsa în urmă,un oraș îndoliat, fără să știe…
M-am oprit asupra acestuia motivat de unele chestiuni. Faptele penelate sunt mai proaspete, anume zilele Revoluției din 89, mai exact a hărmălaiei care a prins nepregătiți românii, conform tradiției. Acțiunea se petrece într-o unitate nu departe de gara Constanța cu Petru, mai întâi încorporaat pentru 24 de luni devenit apoi apevist, plăcând-I armata la nebunie. Ni se descrie în amănunțime drumul lui profesional, până la fi numit Comandantul Gărzii, mai ales că și autorul are tangențe în domeniu. Plin de codițe șugubețe este conflictul aparent dintre bătrâni, racii de la marină, bibanii de la uscat și tilicarii de la jandarmi. Plin de savoare este momentul când unul dintre eroi este trimis în noaptea de Paște să le aducă bătrânilor, mai exact Piticului, cozonaci, vin și ouă neapărat cu desene, de la biserica aflată la vreo doi kilometri de cazarmă, a doua lor familie. Înduioșătoare și scrisoarea trimisă de Petru părinților când comandantul i-a propus să rămână în armată după efectuarea stagiului. Sau istoria apariției așa-zisului terorist. Este descrisă și percepția soldaților la fuga lui Ceaușescu, inclusive sinuciderea generalului Milea. Ori atacul dinspre mare al unității sau discuția cu soldatul Popescu, posesor de centură maro la arte marțiale. Am zâmbit și la alarma falsă dată de scafandri datorită a două lebede sau liberarea din 1 februarie 1990..
Una peste alta vă recomand cu căldură acest volum semnat de o viitoare personalitate a culturii noastre. Citiți-i cartea și nu veți avea ce regreta, mai ales în aceste zile când bate singurătatea în ferestrele noastre. Cu plecăciune,
Prof. univ. dr. Pompiliu Comșa
