William Calley, militarul american responsabil pentru Masacrul de la My Lai, a murit la 80 de ani
William Calley, ofițerul american care a condus plutonul responsabil pentru una dintre cele mai grave crime de război din istoria SUA, Masacrul de la My Lai, a decedat la vârsta de 80 de ani, conform agențiilor Reuters și AFP, citate de Agerpres.
Washington Post a fost primul care a relatat despre moartea lui Calley, care a avut loc în aprilie, citând un certificat de deces. New York Times a confirmat de asemenea decesul, menționând datele de stare civilă. Cu toate acestea, niciunul dintre cele două ziare nu a precizat cauza decesului, iar fiul său, William L. Calley III, nu a putut fi contactat.
Pe 16 martie 1968, soldații americani sub comanda lui Calley au ucis 504 persoane la Son My, un grup de cătune situate între coasta vietnameză și munți, într-un incident cunoscut drept Masacrul de la My Lai. Aceste atrocități au șocat SUA și au intensificat mișcarea antirăzboi.
Inițial, Calley a fost inculpat de un tribunal militar pentru 102 decese, fiind condamnat la închisoare pe viață în 1971 pentru uciderea a 22 de civili. Totuși, a petrecut doar trei zile după gratii, fiind eliberat și plasat în arest la domiciliu din ordinul președintelui Richard Nixon.
În ciuda faptului că My Lai era considerat un loc cu numeroși luptători de gherilă, forțele americane nu au întâmpinat o rezistență armată puternică și au găsit foarte puține arme. Cu toate acestea, ei au ucis aproape pe toți cei găsiți acolo, iar femeile și fetele au fost violate, conform Army Historical Foundation.
Patru soldați au fost puși sub acuzare în legătură cu Masacrul de la My Lai, dar numai Calley a fost condamnat. El a petrecut trei ani în arest la domiciliu în apartamentul său din Fort Benning, Georgia, unde a beneficiat de vizite conjugale, fiind ulterior grațiat și lăsat la vatră.
De-a lungul vieții, Calley a susținut că nu a făcut decât să execute ordinele primite și că a fost un țap ispășitor. Cu toate acestea, în 2009, și-a cerut scuze public pentru prima oară, declarând într-un discurs susținut la Clubul Kiwanis din Columbus, Ohio: „Nu trece o zi fără să simt remușcări pentru ceea ce s-a întâmplat în acea zi la My Lai. Simt remușcări pentru vietnamezii care au fost uciși, pentru familiile lor, pentru soldații americani implicați, pentru familiile lor. Îmi pare foarte rău”.
William Laws Calley Jr. s-a născut pe 8 iunie 1943, fiind al patrulea copil al unui om de afaceri din Miami. A fost elev la patru licee în patru ani, două dintre ele academii militare. După ce a renunțat la facultate, a lucrat ca portar, a spălat vase, a fost anchetator în domeniul asigurărilor și mecanic de tren.
S-a înrolat în armată în 1966 și s-a remarcat rapid. Deși nu a fost un student eminent, Calley a absolvit Școala de ofițeri de la Fort Benning cu exact un an înainte de incidentul de la My Lai. După ce a fost lăsat la vatră, Calley s-a căsătorit cu Penny Vick în 1976 și a lucrat pentru tatăl său în domeniul bijuteriilor în Georgia, devenind un expert certificat în pietre prețioase.
Eroul necunoscut: Hugh Thompson
În mijlocul acestui masacru, un om a avut curajul să intervină și să oprească violențele: Hugh Thompson, un pilot de elicopter al Armatei. În timp ce zbura peste My Lai, Thompson și echipajul său au observat numeroase cadavre și civili răniți. Realizând atrocitatea comisă de propriii săi camarazi, Thompson a decis să acționeze.
Thompson, împreună cu Glenn Andreotta și Lawrence Colburn, a aterizat elicopterul între trupele americane și civilii vietnamezi, ordonând soldaților să înceteze focul și amenințând că va deschide focul asupra lor dacă vor continua. Această acțiune curajoasă a salvat viețile a numeroși civili.
„Am început să observăm acest număr mare de cadavre peste tot”, mi-a spus el, „oameni de pe drum morți, răniți. Și doar stând acolo și spunând: ‘Doamne, cum s-a întâmplat asta? Ce se întâmplă?’ Și am început să ne gândim ce s-ar fi putut întâmpla, dar nu ai vrut să accepți acest gând – pentru că dacă l-ai acceptat, asta înseamnă că propriii tăi americani, oamenii pe care ai fost acolo pentru a-i proteja, făceau ceva foarte rău.”
Cine erau oamenii care zăceau pe drumuri și în șanț, răniți și uciși?
„Nu erau combatanți. Erau bătrâni, bătrâne, copii, bebeluși.”
Apoi, Thompson și echipajul său, Glenn Andreotta și Lawrence Colburn, „au văzut niște civili ascunși într-un buncăr, înghesuiți, uitându-se pe ușă. Am văzut niște americani în avans venind pe acolo. M-am gândit că este timpul să fac ceva, să nu-i las pe acești oameni să fie uciși. Am aterizat aeronava între americani și vietnamezi, i-am spus șefului de echipaj și trăgătorului meu să mă acopere, am coborât din avion, am mers pe partea americană.”
Un gest de eroism unic
Ceea ce s-a întâmplat în continuare a fost unul dintre cele mai remarcabile evenimente ale întregului război, și poate unic: Thompson le-a spus trupelor americane că, dacă ar deschide focul asupra civililor vietnamezi din buncăr, el și echipajul său ar deschide focul asupra lor.
„V-ați riscat viața”, am spus, „pentru a-i proteja pe acești civili vietnamezi”.
„Ei bine, nu s-a ajuns la asta”, a răspuns el. „Îi mulțumesc lui Dumnezeu până în ziua de azi că toată lumea a rămas calmă și nimeni nu s-a deschis. … Era timpul să o opresc și m-am gândit, în acel moment, că doar așa putea fi oprită nebunia, sau cum vrei să-i spui.”
Reacții și recunoaștere
Întors la baza, el a depus o plângere cu privire la uciderea civililor la care a asistat. Armata a acoperit-o. Dar, în cele din urmă, jurnalistul Seymour Hersh a aflat despre masacru, iar raportul său a făcut din incident o știre la nivel mondial și un punct de cotitură în război. După aceea, Thompson a depus mărturie la procesul Lt. William Calley, ofițerul comandant în timpul masacrului.
Calley a avut mulți susținători care l-au condamnat pe Thompson, iar acesta a avut parte de puțin sprijin timp de decenii. În 1998, armata americană i-a acordat lui Thompson Medalia Soldatului pentru „eroism care nu implică un conflict real cu un inamic”.
La cea de-a 30-a aniversare a masacrului, Thompson s-a întors la My Lai și a cunoscut câțiva dintre oamenii ale căror vieți le salvase. „Au fost maxime foarte bune”, mi-a spus el, „și minime foarte scăzute. Una dintre doamnele pe care le ajutasem în acea zi a venit la mine și m-a întrebat: ‘De ce oamenii care au comis aceste fapte nu s-au întors cu tine?’ Și am fost doar devastat. Și apoi și-a terminat propoziția: ea a spus: ‘Ca să-i iertăm.’ Nu sunt suficient de bărbat ca să fac asta. Îmi pare rău. Mi-aș fi dorit, dar nu voi minți pe nimeni. Nu sunt chiar atât de bărbat.”
Întotdeauna m-am întrebat, în mintea mea, știa cineva că nu suntem cu toții așa? Știau ei că cineva a încercat să ajute? Și da, știau asta. Aspectul acesta m-a făcut să mă simt foarte bine.”
Astăzi, există un mic muzeu în My Lai, unde Thompson este onorat și care afișează o listă cu numele și vârstele persoanelor ucise în acea zi. Trent Angers, biograful și prietenul lui Thompson, a analizat lista și a găsit aproximativ 50 de copii care aveau 3 ani sau mai puțin. A găsit 69 între 4 și 7 ani și 91 între 8 și 12 ani.
Nick Turse a investigat violența din Vietnam împotriva necombatanților pentru cartea sa „Ucide orice se mișcă.” El a concluzionat – după un deceniu de cercetări în arhivele Pentagonului și a peste 100 de interviuri cu veterani americani și supraviețuitori vietnamezi – că americanii ucigând civili în Vietnam a fost „pervaziv și sistematic.” Un soldat i-a spus că a existat „un My Lai pe lună.”
Reflecții finale
Thompson a fost recunoscut postum ca un erou. El a murit în 2006, la vârsta de 62 de ani. Jon Wiener, profesor emerit de istorie la UC Irvine, reflectează asupra acțiunilor curajoase ale lui Thompson și regretă că nu a putut face mai mult pentru a-i mulțumi.
„Știm că americanii au comis un masacru în urmă cu 50 de ani; și mai știm că un american a oprit-o. Hugh Thompson a fost un exemplu de curaj și integritate într-un timp de haos și violență”, spune Wiener.
Masacrul de la My Lai rămâne o amintire dureroasă a războiului din Vietnam, dar și un testament al eroismului și umanității manifestate de Hugh Thompson.
