Securitatea nu a fost doar o instituție a statului comunist român; a fost o stare mentală, un mod de a privi lumea prin lentilele controlului total și ale manipulării, în care orice mijloc de eliminare a adversarilor era justificat și chiar încurajat. Mai mult decât o organizație represivă, Securitatea a fost versiunea locală a kaghebismului, o formă autohtonă de control totalitar care s-a întins pe durata a zeci de ani și a distrus viețile a nenumărate persoane.
Întemeiată pe ură socială, Securitatea a fost o organizație criminală, cu un buget generos, reguli secrete și o structură concepută pentru a menține ordinea socialistă. În spatele acestei fațade, însă, a conspirat permanent împotriva propriului popor, înțeles în sensul liberal drept comunitatea tuturor cetățenilor României. Organizația a fost complet subordonată Partidului Comunist Român (PCR) și, mai ales, liderului suprem, fie că vorbim de Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceaușescu.
În cele din urmă, însă, chiar această mașinărie de teroare a contribuit la uciderea liderilor pe care aveau misiunea sa ii protejeze.
Instrumentul Terorii Politice
Oricine îndrăznea să critice, chiar și timid, regimul comunist devenea imediat un „obiectiv” al Securității. Inocentele conversații private erau rapid raportate de delatori, oameni simpli sau colaboratori, fiecare dotat cu nume de cod și semnături pe angajamente, alimentați financiar din bugetul țării. Aceste „informări” nu erau acte filantropice; erau arme în mâinile ofițerilor de securitate care le foloseau pentru a spiona, supraveghea și distruge viețile celor care se opuneau regimului.
Secta securistă, selectată după criterii cadriste stricte, avea o misiune clară: distrugerea celor etichetați drept „năpârci contrarevoluționare” – indivizi considerați o amenințare pentru statul socialist. Ofițerii, de la Alexandru Nikolski, Pantiușa și Enoiu la celebrul Pleşiţă, s-au dedicat cu un zel diabolic acestei misiuni, cu o brutalitate fără margini.
Ceea ce face ca Securitatea să fie mai mult decât o simplă organizație represivă este faptul că aceasta a creat o mentalitate specifică: aceea de supraveghere continuă, de suspiciune, de manipulare. Această mentalitate a pătruns adânc în fibrele societății și, din păcate, nu a dispărut odată cu tranziția la democrație ci este foarte viu.
Astăzi, vedem această mentalitate reflectată în diversele moduri în care instituțiile statului încă exercită un control opresiv asupra cetățenilor. De la abuzurile de putere până la infiltrarea și manipularea politică, rămășițele Securității sunt încă prezente, chiar dacă într-o formă mai sofisticată și mai subtilă. Controlul mediatic, supravegherea unor cetățeni și influența asupra proceselor economice și politice demonstrează că spiritul securist nu a fost complet eradicat.
Controlul Absolut asupra Securității
Odată cu debarcarea lui Alexandru Drăghici, în 1965, Nicolae Ceaușescu a preluat controlul total asupra Securității, insistând ca șefii acestei instituții să fie activiști de partid. Această alegere a făcut ca rivalitatea dintre Securitate și Armată să devină o sursă de tensiune constantă, reflectată ironic în competiția sportivă dintre cluburile de fotbal „Dinamo” (controlat de Securitate) și „Steaua” (subordonat Armatei).
În 1987, Ceaușescu a făcut o schimbare importantă, renunțând la numirea activiștilor de partid la conducerea Securității și l-a instalat pe Iulian Vlad, un securist de profesie, la cârma instituției. Această mișcare a marcat începutul unei perioade de sofisticare a operațiunilor Securității, ceea ce le-a făcut și mai periculoase. Sub conducerea lui Iulian Vlad, Securitatea a devenit un instrument și mai rafinat de terorism polițienesc, un aparat care excela în represiune și în menținerea autocrației lui Ceaușescu.
Represiunea în Perioada Târzie a Comunismului
Sofisticarea acțiunilor Securității a fost evidentă în represiunea brutală care a urmat revoltei de la Brașov din noiembrie 1987, dar și în timpul Revoluției din 1989, când Securitatea a acționat pentru a păstra ordinea totalitară cu orice preț. Sub masca „profesionalismului”, Securitatea a devenit o forță și mai opresivă, capabilă să controleze și să suprime orice formă de disidență.
Nicolae Ceaușescu, unul dintre arhitecții de facto ai Securității încă din perioada lui Gheorghiu-Dej, a fost implicat activ în consolidarea agenției ca un bastion al puterii comuniste. Împreună cu Leonte Răutu, Ceaușescu a coordonat procesul de „prelucrare” a membrilor și nemembrilor de partid în urma Declarației din aprilie 1964, un document care critica influența sovietică și jaful exercitat prin sovromuri.
Moștenirea Securității
După căderea comunismului, rămășițele Securității au continuat să bântuie societatea românească. Ofițerii de rang înalt s-au regrupat, mulți dintre ei reintegrându-se în structurile noului stat, într-o formă sau alta. „Profesionalismul” de care au dat dovadă în menținerea unui regim tiranic a continuat să fie un factor de influență în tranziția dificilă a României către democrație.
Securitatea a fost mai mult decât o instituție de represiune; a fost un mecanism de perpetuare a răului, o structură care a distrus orice urmă de libertate și speranță. Moștenirea sa rămâne o umbră grea asupra trecutului, dar și un avertisment pentru viitorul democrației din România. Moștenirea Securității rămâne o lecție dureroasă despre pericolele controlului totalitar și despre modul în care o astfel de instituție poate scăpa de sub control, devorându-și propriii stapani.