Credea că s-a născut fără noroc. Erau opt în bordeiul unui ceapist care, în ciuda muncii depuse, nu ajungea să pună cele trebuincioase pe masă familiei. De aceea se certa mereu cu nevasta-sa. Când aveau la prânz ciorbă de potroace, un fel de varză amestecată cu bălării, băteau din palme de fericire.
Cei mici plecau pe maidan să joace fotbal, nu că le plăcea jocul cu bășica, ci faptul că la întoarcere se opreau la câte unul din jucători și mama acestuia îi răsplătea pe toți cu câte o felie de mămăligă, fie cu marmeladă, fie, în cel mai bun caz, cu untură.
Ziua aceea era considerată sărbătoare. Ca toți săracii lumii, purta hainele fraților mai mari, iar în picioare avea o pereche de teniși rupți. Dar lumea acestui sărac era foarte mică. Mică tare. Cel puțin până la ‘’hărmălaia’’ din decembrie, deși îi cam mergea mintea, nu reușise să-și încropească decât câteva clase, cu toate că regimul comunist nu prea admitea analfabetismul sau absența de la școală.
Se apucase de mici hoții, de prin împrejurimi, și a văzut că-i ține ’’metoda’’. A cunoscut pe altul, un pic mai răsărit, care și-a făcut un partid. L-a chemat și pe el și a acceptat, iar în timp ce zilele treceau, cei doi se înțelegeau în toate ‘’treburile’’.
Datorită uriașei diferențe calitative, echilibrul și armonia măruntului partid erau asigurate. Văzând că prietenul lui a candidat și a ajuns mare primar în amărâta lor de comună, ’’proiectele’’ în capul fostului copil sărac au luat-o razna. Cu o pulpă de porc și un vinuleț bun și-a făcut și liceul. Într-o bună zi s-a întrebat cum i-ar sta să fie un sărac mare. Mare tare. Avea pentru asta și argumente: când intervenea, nimeni nu se burzuluia, nimeni nu era nemlțumit, nimeni nu se repezea la edili când treceau călare prin împrejurimi.
Începuse să simtă gustul puterii. Într-o seară, după o Cină de Taină cu bossul, l-a informat că-i vrea locul, că s-a săturat să fie numărul doi. Mai ales că-l căutaseră niște băieți cu ochi albaștri care i-au promis că-l sprijină dacă și el le dă informațiile pe care i le cer. Evident, s-au certat cei doi, dar planul odată făcut, a trecut la treabă. Mai ales că a fost un an bun și a făcut vin destul, plus că avea prin ogradă multe găini, majoritatea furate. Ca să candideze, cu o zi înainte de alegeri, a inventat o pomană oarecare și și-a invitat consătenii la ea. Nu i-a lăsat să plece până nu a trecut fiecare pe la secția de votare, iar cei reîntorși la pomană s-au bețivit în continuare până s-au făcut mangă.
Era aproape sigur că va fi noul primar și așa a și fost. La aflarea succesului, a râgâit de satisfacție. Nu l-a mai interesat de nimeni. Cu ochii bulbucați și-a luat fotoliul, și-a comandat o cafea de la ibovnica pusă secretară și a adormit. Își permitea pentru că învățase să-și primească șefii, avea mereu chiolhanul și plicul la îndemână. Nu-i păsa că erau inclusiv fonduri europene. Acum era posesor de pix.
Vroia totul doar pentru el. Vroia să uite umilința din sărăcie. Ajunse să se fure singur de la mesele îmbelșugate la care staționa. Nu lăsa o firimitură pentru nimeni. Devenise cleptoman, trebuia să plece acasă cu sacoșa plină. Așa cum se pleca pe vremuri de la orice loc de muncă cu un șurub, cu ceva, că nu strică la casa omului.
Afacerile mergeau ca pe roate. Fura pe toți cu zâmbetul pe buze. Într-o zi toţi mărunţii tuturor împărăţiilor mărunte au venit să-l plângă la ultima-i întâlnire cu Lumina şi să-l ducă la groapă. La care groapă?
Un sărac mare tare, cum acesta, nu încape în nici o groapă din lumea aceasta! Nu?
